marți, 6 septembrie 2011
Copilul televizorului
În conditiile in care, din primii ani de viata, copilul este lasat zilnic un numar semnificativ de ore in fata televizorului sau a calculatorului (4-5 ore), cand o mare parte a factorilor agravanti sunt prezenti, lipsind in schimb cei care ar putea sa amelioreze efectele televiziunii, iata cum ar arata un posibil portret al copilului televizorului:
Egoist si individualist, ghidat numai de propriile interese si placeri, tanarul crescut in fata micului ecran este incapabil sa se descurce singur in viata. Tiranic cu propriii parinti, indraznet pana la obraznicie cu cei mai mari decat el, ca si cum i s-ar cuveni totul, isi aroga toate drepturile si libertatile, fara a considera ca are vreo datorie sau responsabilitate. De fapt, cercetarile arata ca, neexer-sandu-si acest comportament - asumarea unor responsabilitati -, nu si-a dezvoltat ariile corticale care proceseaza aceasta abilitate. Astfel ca si atunci cand in viata va vrea cu tot dinadinsul sa-si asume o anumita responsabilitate, din punct de vedere mental, va intampina mari dificultati.
Acest tanar care lasa impresia ca stie totul, ca are raspuns la toate, mascheaza de fapt in spatele pseudoculturii afisate cu suficienta o incultura crasa. Crescut intr-o camera de bloc, cunoscand lumea prin sticla micului ecran, nu are cunostinte elementare privind natura, animalele, plantele sau fenomenele fizice cele mai obisnuite. Nu se pricepe la nici un mestesug si nu stie sa se descurce intr-o situatie oarecare. Tanarul care si-a format prin televizor o perceptie falsa despre lume si despre sine este, practic, lipsit de orizontul de intelegere si cunostinte pe care oricare copil de la tara sau din trecut il avea in mod normal.
Cu toate ca face pe "durul", aratandu-se sigur pe sine, precum i-a vazut pe cei de la televizor, acest copil, datorita nedezvoltarii normale a ariilor prefrontale este foarte impulsiv, este labil emotional, incapabil sa-si controleze comportamentul si sa-si infraneze dorintele. invatat sa faca numai ce vrea, sa nu asculte de nimeni, mai cu seama de parinti sau profesori, tanarul plamadit de televiziune in duhul culturii nihiliste se supune insa cu docilitate comandamentelor impuse de moda, este deschis superstitiilor, reclamelor publicitare si urmeaza cu fidelitate modelul eroilor de pe micul ecran.
Acest tanar, gata oricand sa se distreze, sa cheltuiasca banii pe diferite lucruri, este incapabil sa-si asume o activitate ce presupune un anumit efort, sa se concentreze cu atentie asupra unei lucrari oarecare. Pasiv, delasator si neglijent, ii este greu sa se obisnuiasca cu munca si sa faca un lucru de care sa fie multumit si el, si ceilalti. Desi cauta permanent colectivitatea, vorbeste despre prieteni si prietenie, tanarului obisnuit cu comportamentul pasiv si comod al telespectatorului, egoist si individualist, ii este greu sa dezvolte o profunda comunicare interpersonala, o prietenie de durata care sa presupuna fidelitate si seriozitate.
In privinta relatiei de dragoste, lucrurile stau cu mult mai rau. Cu toate ca-si cheltuieste o mare parte a tineretii cu aceasta problema, nu stie mai nimic despre ce inseamna cu adevarat dragostea. Nu stie practic sa iubeasca pentru ca nu a invatat sa rabde, sa ierte, sa se jertfeasca, sa-l compatimeasca pe celalalt, sa-i asume neputintele si sa-l sprijine. Crezand ca dragostea se reduce la povestea sentimentala incheiata cu o relatie sexuala, la distractie si placere, acest tanar este permanent deziluzionat de persoana celuilalt si de propria persoana. De fapt, aceasta este drama cea mare a copilului sau a tanarului culturii mediatice: discrepanta uriasa dintre pretentiile sau drepturile pe care televiziunea l-a invatat sa si le revendice si capacitatile mentale, disponibilitatile emotionale, afective si abilitatile practice pe care tot televiziunea i le-a modelat.
Acest handicap il resimte in tot ceea ce face. Astfel, chiar daca pe ceilalti reuseste sa-i pacaleasca intr-o anumita masura, desi chiar pe el insusi se minte incontinuu, folosindu-se de mijloacele eufori-zante, amnezice si anestezice puse la dispozitie de cultura divertismentului, in adancul sufletului se simte complexat de slabiciunile pe care le are, nemultumit si frustrat de propriile neputinte.
Acest tanar, care apartine prin crestere mai mult televiziunii, culturii mediatice sau nihiliste decat parintilor si lumii reale, nu a apucat sa-si formeze si sa-si dezvolte forul de constiinta. Raportul sau cu lumea reala este redus, orizontul de intelegere - foarte ingust. Nu este capabil sa se descurce in viata, sa-si evalueze actiunile, sa-si planifice viitorul. Traieste doar clipa de fata prin senzatiile pe care aceasta i le furnizeaza, incapabil sa se detaseze reflexiv pentru a-si da seama ce se intampla cu el. Gandurile, sentimentele, emotiile si actiunile ii sunt dictate si dirijate de altcineva. Este, asadar, un om bolnav, neputincios, care, mai mult sau mai putin constient, poate sa faca rau celorlalti, el insusi suferind pentru infirmitatile pe care le are, pentru faptul ca nu se poate realiza in mod desavarsit ca om.'
Virgiliu Gheorghe
Cum influențează televiziunea tineretul din ziua de azi?
Vă recomand să citiți, sunt niște cărți minunate, și să vedeți cum influențează. Ce zice? Tineretul? Iar aveți ceva cu tineretul? Tot el e de vină? Unde a găsit tineretul acesta televizor?
Vă recomand să citiți, sunt niște cărți minunate, și să vedeți cum influențează. Ce zice? Tineretul? Iar aveți ceva cu tineretul? Tot el e de vină? Unde a găsit tineretul acesta televizor? Eu înțeleg să ziceți de discotecă, pentru că n-o-ți fi avut-o în sufragerie. Dar când copilul are televizor în sufragerie, televizor în bucătărie, televizor în dormitor, că mami vrea să vadă telenovele, tati vrea să vadă știri, celălalt vrea să vadă nu știu ce, ce vină are? Noi i l-am băgat în viață, noi trebuie să i-l scoatem, cu mila lui Dumnezeu. Este o dependență cumplită. Ne fură sufletul, în sensul cel mai adevărat al cuvântului. Ne fură sentimentele. Eu am trăit ceva de coșmar. La un moment dat o femeie mi-a spus: „Maică, m-am dus la vecina să-mi dea ceva că aveam nevoie pentru copilul meu, un medicament, și zice: „Stai puțin, că i-a luat copilul Izabelei. I-a furat copilul Izabelei.”. Asta fiind o eroină dintr-o telenovelă. Adică: „Ce copilul tău? Să vezi copilul Izabelei ce a pățit!”. Vedeți? Nouă ne-a distrus sufletul! Ce să facem? Simplu: să-l închidem. Închideți-l și faceți-vă un program cultural, căutați hrană bună și frumoasă pentru suflet în artă și în natură.
Manelele? Sunt și ele un strigăt de durere al sufletului omenesc. E o durere urlată imediat, reacțional, nu mai e cântată, nu mai e sublimată, ci e urlată, înjurată, scuipată. Odată, în piață, am auzit și eu pe unul că zicea: „ai plecat la turci și te-ai întors și dacă ai venit cu aia m-am dus și eu cu ăla…”. Asta este pornirea omului căzut, îndobitocit. Și acolo omul își cântă această îndobitocire care-l doare! Cine să-i facă mai profunzi? Numai Dumnezeu. Cum să-i aducem la Dumnezeu? Uite, maica se chinuie de atâția ani și… Nu știu. Mila lui Dumnezeu.
de Maica Siluana Vlad
Sursa
Vă recomand să citiți, sunt niște cărți minunate, și să vedeți cum influențează. Ce zice? Tineretul? Iar aveți ceva cu tineretul? Tot el e de vină? Unde a găsit tineretul acesta televizor? Eu înțeleg să ziceți de discotecă, pentru că n-o-ți fi avut-o în sufragerie. Dar când copilul are televizor în sufragerie, televizor în bucătărie, televizor în dormitor, că mami vrea să vadă telenovele, tati vrea să vadă știri, celălalt vrea să vadă nu știu ce, ce vină are? Noi i l-am băgat în viață, noi trebuie să i-l scoatem, cu mila lui Dumnezeu. Este o dependență cumplită. Ne fură sufletul, în sensul cel mai adevărat al cuvântului. Ne fură sentimentele. Eu am trăit ceva de coșmar. La un moment dat o femeie mi-a spus: „Maică, m-am dus la vecina să-mi dea ceva că aveam nevoie pentru copilul meu, un medicament, și zice: „Stai puțin, că i-a luat copilul Izabelei. I-a furat copilul Izabelei.”. Asta fiind o eroină dintr-o telenovelă. Adică: „Ce copilul tău? Să vezi copilul Izabelei ce a pățit!”. Vedeți? Nouă ne-a distrus sufletul! Ce să facem? Simplu: să-l închidem. Închideți-l și faceți-vă un program cultural, căutați hrană bună și frumoasă pentru suflet în artă și în natură.
Manelele? Sunt și ele un strigăt de durere al sufletului omenesc. E o durere urlată imediat, reacțional, nu mai e cântată, nu mai e sublimată, ci e urlată, înjurată, scuipată. Odată, în piață, am auzit și eu pe unul că zicea: „ai plecat la turci și te-ai întors și dacă ai venit cu aia m-am dus și eu cu ăla…”. Asta este pornirea omului căzut, îndobitocit. Și acolo omul își cântă această îndobitocire care-l doare! Cine să-i facă mai profunzi? Numai Dumnezeu. Cum să-i aducem la Dumnezeu? Uite, maica se chinuie de atâția ani și… Nu știu. Mila lui Dumnezeu.
de Maica Siluana Vlad
Sursa
Televizorul spala creierul “activ si eficient”
Articol preluat din Adevarul
de Andrei Plesu
Suspendati, pentru cîteva zile, „statul la televizor” si veti vedea ca timpul îsi schimba alcatuirea si ritmul, ca redescoperiti realitati uitate, ca deveniti altcineva.
Saptamîna trecuta, am petrecut cinci zile într-un loc fara televiziune. Asemenea experiente ar trebui facute din cînd în cînd. Si nu numai cu televizorul. Am descoperi, astfel, ca civilizatia consta, esentialmente, în transformarea unor accesorii în substante si instrumente vitale. S-a putut trai, pîna mai ieri, fara aer conditionat.
Fara telefoane mobile. S-a putut trai fara lumina (si aparatura) electrica. S-a putut trai – ceea ce astazi e de negîndit – fara anestezice. S-ar zice ca televizorul nu poate avea, în economia vietii noastre, aceeasi pondere… Nu e ca aragazul, apa curenta si novocaina.
Dar suspendati, pentru cîteva zile, „statul la televizor” si veti vedea ca timpul îsi schimba alcatuirea si ritmul, ca redescoperiti realitati uitate, ca deveniti altcineva.
Mai întîi, seara devine mai lunga. În absenta spectacolului de pe „micul ecran”, intervalul petrecut, de obicei, sub fascinatia lui se dubleaza. Pentru telespectator, între ora primelor stiri si ora de culcare, ceasul avanseaza pe nesimtite: un film, un talk-show, eventual un al doilea film, sau un nou episod Elodia si programul se încheie. Nici nu stii cînd a trecut timpul: pleci spre pat motaind, usor spalat pe creier, nemultumit ca ai mai pierdut o zi.
Fara televizor, constati ca ai dinainte o seara lunga, intens si divers utilizabila. Poti citi, poti face conversatie, poti întîlni prieteni, poti sa te plimbi, sa reflectezi pe cont propriu, sa iesi în oras, sa-i redescoperi pe cei apropiati.
Poti, de asemenea, sa te plictisesti în tihna, sa nu faci nimic. Dar una e sa nu faci nimic privind fix spre cutia cu imagini din fata ta, si alta e sa nu faci nimic dinaintea propriei tale singuratati. Nimicul fara televiziune e abisal, policrom, monumental, în vreme ce nimicul trait dinaintea ecranului e vid, sau populat de fantasme. În primul caz, te confrunti cu nimicul tau. În al doilea, cu un nimic strain, fabricat, destinat sa provoace uitarea (sterila) de sine.
O alta consecinta, esentiala, a anularii televizorului este reorganizarea problematicii zilnice. Faptul de a te decupla de la „actualitatea” calendaristica are un prompt efect eliberator. Interogativitatea proprie se reorienteaza, se recalibreaza, se redistribuie dupa cu totul alte ierarhii.
Începi sa simti ca exista lucruri mai importante decît furiile lui Vadim Tudor, decît relatiile Orban-Tariceanu, si chiar decît conflictele dintre presedinte si premier, dintre presedinte si parlament, dintre PNL si PDL etc.
Exista întrebari mai acute si mai urgente decît cele pe care le pun, seara de seara, analistii, moderatorii, diversi gazetari tragici si comici, diverse domnisoare mondene. Fara agitatia televizuala, cerul devine mai înalt, zgomotul lumii – mai subtil, viata – mai limpede. Treci într-un alt univers, mai misterios si totodata mai simplu decît universul tapajului mediatic.
Nu cred în utopii. Stiu ca televizorul nu va mai disparea niciodata dintre noi. Ca eu însumi îi voi ramîne, pîna la un punct, prizonier. Propun doar mici cure de dezintoxicare.
Sursa
de Andrei Plesu
Suspendati, pentru cîteva zile, „statul la televizor” si veti vedea ca timpul îsi schimba alcatuirea si ritmul, ca redescoperiti realitati uitate, ca deveniti altcineva.
Saptamîna trecuta, am petrecut cinci zile într-un loc fara televiziune. Asemenea experiente ar trebui facute din cînd în cînd. Si nu numai cu televizorul. Am descoperi, astfel, ca civilizatia consta, esentialmente, în transformarea unor accesorii în substante si instrumente vitale. S-a putut trai, pîna mai ieri, fara aer conditionat.
Fara telefoane mobile. S-a putut trai fara lumina (si aparatura) electrica. S-a putut trai – ceea ce astazi e de negîndit – fara anestezice. S-ar zice ca televizorul nu poate avea, în economia vietii noastre, aceeasi pondere… Nu e ca aragazul, apa curenta si novocaina.
Dar suspendati, pentru cîteva zile, „statul la televizor” si veti vedea ca timpul îsi schimba alcatuirea si ritmul, ca redescoperiti realitati uitate, ca deveniti altcineva.
Mai întîi, seara devine mai lunga. În absenta spectacolului de pe „micul ecran”, intervalul petrecut, de obicei, sub fascinatia lui se dubleaza. Pentru telespectator, între ora primelor stiri si ora de culcare, ceasul avanseaza pe nesimtite: un film, un talk-show, eventual un al doilea film, sau un nou episod Elodia si programul se încheie. Nici nu stii cînd a trecut timpul: pleci spre pat motaind, usor spalat pe creier, nemultumit ca ai mai pierdut o zi.
Fara televizor, constati ca ai dinainte o seara lunga, intens si divers utilizabila. Poti citi, poti face conversatie, poti întîlni prieteni, poti sa te plimbi, sa reflectezi pe cont propriu, sa iesi în oras, sa-i redescoperi pe cei apropiati.
Poti, de asemenea, sa te plictisesti în tihna, sa nu faci nimic. Dar una e sa nu faci nimic privind fix spre cutia cu imagini din fata ta, si alta e sa nu faci nimic dinaintea propriei tale singuratati. Nimicul fara televiziune e abisal, policrom, monumental, în vreme ce nimicul trait dinaintea ecranului e vid, sau populat de fantasme. În primul caz, te confrunti cu nimicul tau. În al doilea, cu un nimic strain, fabricat, destinat sa provoace uitarea (sterila) de sine.
O alta consecinta, esentiala, a anularii televizorului este reorganizarea problematicii zilnice. Faptul de a te decupla de la „actualitatea” calendaristica are un prompt efect eliberator. Interogativitatea proprie se reorienteaza, se recalibreaza, se redistribuie dupa cu totul alte ierarhii.
Începi sa simti ca exista lucruri mai importante decît furiile lui Vadim Tudor, decît relatiile Orban-Tariceanu, si chiar decît conflictele dintre presedinte si premier, dintre presedinte si parlament, dintre PNL si PDL etc.
Exista întrebari mai acute si mai urgente decît cele pe care le pun, seara de seara, analistii, moderatorii, diversi gazetari tragici si comici, diverse domnisoare mondene. Fara agitatia televizuala, cerul devine mai înalt, zgomotul lumii – mai subtil, viata – mai limpede. Treci într-un alt univers, mai misterios si totodata mai simplu decît universul tapajului mediatic.
Nu cred în utopii. Stiu ca televizorul nu va mai disparea niciodata dintre noi. Ca eu însumi îi voi ramîne, pîna la un punct, prizonier. Propun doar mici cure de dezintoxicare.
Sursa
luni, 29 august 2011
Abonați-vă la:
Postări (Atom)